22:03
NIKE B.
Istoria României
Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Originea românilor
Originea românilor ca grup etno-lingvistic (românofonii) este un subiect de dezbatere istoriografică. Singurul consens care există la ora actuală, este că ei descind din populațiile de limbă romanică din bazinul Dunării de Jos, formate la nord de Linia Jireček (devreme ce la sud de aceasta, domnea elenismul). Raritatea izvoarelor istorice cu privire la teritoriul respectiv in mileniul I, contextul tulbure al perioadei migrațiilor și contextul politic al secolelor XIX și XX când s-au înmulțit studiile despre acest subiect, au condus la teorii opuse privind formarea poporului român. Dezbaterea privește cu precădere localizarea și dimensiunile teritoriului de etnogeneză : la nord sau la sud de Dunăre, sau pe ambele maluri ale fluviului, și pe o întindere mai mare decât statele actuale (cuprinzând România și state vecine) sau în mici teritorii izolate, și, în acest caz, unde anume.
S-au postulat istoriografic mai ales în ultimele 2-3 secole origini : exclusiv nord-dunărene, din populația Daciei Traiane, complet romanizată în momentul retragerii Aureliene, în această ipoteză grupurile romanice sud-dunărene provenind din migrații pornite din Dacia ;exclusiv sud-dunărene, din populația Moesiei, în această ipoteză grupurile romanice nord-dunărene provenind din migrații pornite în Evul Mediu timpuriu din Serbia,
Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al României ; atât nord-dunărene cât și sud-dunărene, din populația romanică de pe ambele maluri ale fluviului, diferența între dialectele nord-dunărene și cele sud-dunărene explicându-se în această ipoteză nu prin migrații, ci prin continuarea procesului de romanizare la sud de Dunăre și după secolul al III-lea, acest proces fiind urmat de unul de elenizare parțială după secolul al V-lea, pe când la nord de Dunăre, se producea cu precădere un proces de slavizare.
Dincolo de problemele științifice reale, care merg până la controversele fundamentale dintre istoricii școlilor de la Viena și de la Toronto, multe studii au fost motivate de controversa politică privind întâietatea istorică a românilor în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obținute de România (îndeosebi în Transilvania, între români și maghiari), sau existența lor, anterior slavilor, în teritoriile sud-dunărene aparținând astăzi statelor slave balcanice.
Prima mențiune certă a populațiilor romanice orientale se găsește cronicile lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!).
La mijlocul secolului al IX-lea, pe teritoriul României de azi este menționat poporul V.n.nd.r. (N.nd.r.), un neam numeros, creștin, provenind din Rum. Primele mențiuni despre români sub exonimul de vlahi (blachi) apar în coronicile bizantine din secolul al X-lea, stela din Gothland fiind un argument destul de puternic pentru prezența lor la nord de Dunăre în secolul al XI-lea. Secolul al XII-lea aduce atestări ale exonimului și la nord și la sud de fluviu.
Endonimul de români (cf. roman) este atestat pentru prima dată de scrisoarea lui Neacșu la începutul secolului al XVI-lea dar este general acceptat ca el a fost întotdeauna folosit uzual de aceștia ca element al limbajului comun. Există speculații cum că numele ducelui Ramunc al vlahilor menționat din Cântecul Nibelungilor și-ar avea originiea în endonimul român.
Posted in: 
0 comments:
Trimiteți un comentariu